Ieri, pe la pranz, cand ma pregateam sa plec la TVR, m-a salutat vecinul. Stiam despre el ca este diplomat la Ambasada Irakului din Bucuresti. In cele 2 minute cat am asteptat taxiul in fata casei, am aflat ca este general in armata irakiana.

Si mi-am amintit de Irak. Si de politistii din Nasiryah care erau instruiti de un roman care se ocupa, printre altele, si cu distributia armamentului.

Scurta discutie cu vecinul meu irakian m-a facut sa-mi doresc sa aflu ce parere are el despre razboi. Irakienii cu care am discutat in Nasiryah si in campul Mittica de langa aeroportul Tallil pareau sa fie neutri.

Pe langa realitatea perceputa de altii, am avut ocazia sa percep si bucatica mea de realitate. Acolo, in Irak.

Si atunci, mi-am asumat un adevar care face parte din cele mai intime convingeri ale mele: acest război a fost si este inutil. Sacrificiile umane nu vor putea fi justificate niciodată: dincolo de propaganda americanilor nu rămâne decât un singur lucru – petrolul irakian. Li s-a aruncat in spinare , hoteste, ca sunt infestati de terorism international. Rezultatul? Femei, copii, bărbaţi – transformaţi cu miile in pagube colaterale.

Am petrecut Crăciunul 2003 in Irak. Am plecat cu inima strânsă de grozăvia atentatelor, redate, cu statistici insângerate, de fluxurile media. Înfiorată la gândul acelor ţinuturi in care musteşte istoria umanitaţii. Gândindu-mă, inainte să plec, in minte cu imaginea jurnaliştilor răpiţi de rebelii irakieni, că până la 32 de ani nu am făcut destul amor şi nici copii. Şi promiţându-mi sa traiesc mult mai intens când o să mă intorc. Nu stiu cat am reusit.

Ce am trait si ce am vazut in Irak, o sa va mai povestesc. Si imi doresc sa mai ajung acolo. Pacifista fiind, pe timp de pace mi-as dori. Pana atunci, o sa mai discut cu vecinul meu . Cand ne vom intersecta la poarta. Eu plecand sau venind de la unul dintre job-uri, iar el de la ambasada. Pare un interlocutor placut.