Toamna a inceput odata cu concediul. Sau invers. Traseul a fost stabilit. Ungaria-Austria-Italia-Franta si..retur. Nu de alta, dar ziua de 8 septembrie era cu “dedicatie”; am botezat baietelul prietenei mele care s-a stabilit in Canale, o localitate de langa Torino.

Dupa cateva peripetii cu actele masinii (nu gaseam talonul), dar care din fericire si-au gasit rezolvare, am pornit la drum.

Ultima iesire din tara cu masina a fost in urma cu 2 ani.
S-au schimbat destul de multe . Mai ales la vama. Nu ni s-au cerut decat cartile de identitate. Nu tu talon (buclucasul talon), nu tu act de la firma de leasing, nu tu intrebari inutile, nu tu priviri chiorase, in fine…in 2 minute am trecut granita prin punctul Nadlac.

Am simtit din plin acest lucru pe strada. Se circula “infiorator” de bine. Cine a fost cu masina in afara tarii, stie ce spun. Fara reguli de circulatie incalcate, fara claxoane inutile, fara soferi stresati si agitati. Doar ploaia mocaneasca ce a cazut marunt si neintrerupt 3 zile, ne-a taiat putin din entuziasm.

Fara GPS, doar cu o harta a Europei cam prea succinta si rutele printate de pe viamichelin.com, am facut prima oprire dupa 1000 de km. Ne-am cazat in St. Georgen , un sat de munte austriac (ne-am abatut de la autostrada). Am respirat adanc aerul curat de munte si am facut cativa pasi ca sa ne dezmortim picioarele. Intotdeauna mi-a placut Austria. Cu 22 euro/persoana am beneficiat de o camera amenajata in stil austriac si de un mic dejun copios.

Cu norii deasupra capului, am plecat a doua zi spre Italia. Am intrat din nou pe autostrada la Klagenfurt, am trecut de Villach, Udine, pe langa Venetia, propunandu-ne sa o vizitam la intoarcere, pe soare.

Ne-am incurcat prin satucele italiene, ne-am minunat ca in orice varf de deal era canalizare, gaz si apa curenta si orice ulita serpuita era asfaltata. Se inoptase bine cand am ajuns la destinatie. Sfatul meu este sa printati in amanunt traseul pe viamichelin sau sa aveti in dotare un GPS.

Bebelul l-am botezat la una dintre cele 2 biserici ortodoxe romanesti din Torino. In zona Piemont sunt cateva milioane de romani plecati sa munceasca si care nu mai au de gand sa revina in tara.

Ne-am rezervat o zi si pentru o plimbare pe Coasta de Azur. Am trecut din Italia in Franta pe drumurile serpuitoare si inguste din Alpi. Am admirat statiunea Limone si cele cateva sate de munte frantuzesti intalnite pe traseu.

Am lasat stancile si sarpele alpin, si am coborat la Nice. Parca nimic nu s-a schimbat de 6 ani incoace. Atunci am fost pentru prima oara pe Coasta de Azur. Din nou, lipsa GPS-ului si-a spus cuvantul. Strazile inguste, nesemnalizate corespunzator i-au dat ceva bataie de cap lui Cristi ( pe post de sofer), dar si mie ( pe post de copilot cu ochii in patru).

Monte Carlo parca ne astepta . Palmierii, faleza si Mediterana curata ca lacrima ne indemnau la trandaveala. Din pacate, am stat putin. In timp ce Cristi a fumat o tigara si a admirat yahturile cu forme de OZN, eu am vizitat impreuna cu mama mea Gradinile Exotice si ne-am uitat cu interes la cel mai vechi submarin din lume, expus in fata Muzeului Oceanografiei. Mi-as fi dorit sa dau o fuga la reprezentanta Ferrari, insa din lipsa de timp, am renuntat.

Chiar daca am mai fost de cateva ori la Venetia, revederea a fost emotionanta si de data aceasta. M-au amuzat ca de fiecare data, canalele cu sens unic si certurile dintre conducatorii vaporetului si cei ai salupelor care le « luau fata ». Mai ceva ca-n Bucuresti.

La intoarcere, am traversat Austria pe autostrada, am dormit la Oldtimer ( preturi cam mari la cazare) si am reusit sa vedem un castel uitat de vreme si de oameni.

A fost o experienta interesanta. Am calatorit cam mult intr-un timp relativ scurt: peste 5200 de km. Dar…calatorului ii sta bine cu drumul.